E într-o lume mai bună acum. O lume în care nu îl mai doare nimic, în care nu îi este nici frig, nici foame, nici sete. Dacă ar putea mi-ar spune să nu mai plâng, pentru că acum e bine. Mi-ar spune că viaţa merge înainte oricum, mi-ar spune să ridic capul, să îmi şterg lacrimile, să zâmbesc, şi să îmi amintesc de el aşa cum a fost. Un om căruia i-a plăcut viaţa, i-a plăcut să râdă, să zâmbească, să îi amuze pe cei din jur. Mi-ar spune că sunt atâtea lucruri frumoase pe lumea asta, mi-ar spune să le privesc, să mă bucur, să nu uit să trăiesc frumos. 
Mi-ar spune că există un rost pentru toate, iar tot ce e al meu e pus deoparte. Copilăria îmi trece în viteză prin faţa ochilor. Aveam atâtea întrebări, iar el avea răspunsuri pentru toate. Îi ştia pe toţi cei care treceau pe stradă, iar eu mă miram atunci cum e posibil asta. Acum când mă întreabă fiica mea, îi ştiu şi eu pe toţi. Într-un fel realizam în momentul în care îl priveam că poate este ultima dată când fac asta, însă am vrut să cred că afecţiunea pe care i-o port bunicului îi va hrăni veşnicia. Şi aceea ultimă dată a venit…
Lasă un comentariu
Niciun comentariu până acum.
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
